Intimitate condominiala

De mai bine de 23 de ani stau la bloc, in acelasi bloc, in acelasi apartament si am aceiasi vecini. Culmea, nu-i asa? Mai ales dupa 1995, peisajul bucurestean s-a schimbat. Fauna e mai diversa: pasari de noapte, gusteri obositi si ciori smotocite si-au castigat un loc in gradina zoologica pe care noi o numim capitala Romaniei.

Dar sa ne intoarcem la vecinii mei, care nu sunt nici pasari, nici mamifere, sunt niste organisme vii pe care le cunosc prea mult pentru gustul meu, ale caror zgomote imi invadeaza casa prea des si ale caror existente nu mai au nici un secret pentru mine. Daca pe vremea comnismului zgomotele venite din casele alaturate erau un semn de solidaritate, daca vreti – ne bucuram cand vecinii aveau motive de sarbatoare -, acum e altfel. Am obosit sa le observ evolutia financiara, data de discutiile despre bani, purtate cu voce prea tare. M-am saturat de gusturile lor proaste in materie de muzica – nu se pot hotari, de ani de zile, daca il plac mai mult pe Julio Iglesias sau pe Adrian Copilul Minune. M-am saturat de culorile lor – vecinele de jos au obrajii pictatii cu cercuri rosii, ca in desenele copiilor, iar vecinul de jos are aceeasi paloare ca si acum 30 de ani, cand era mare crai si primea dame in vizita. Sunt exasperata de curiozitatile lor vioaie despre starea celor din jur – “ce si-o fi luat aia mica de la 3?”, “ce salariu or avea aia de la garsoniera?”, “de unde au astia bani de dat pe masina noua?”. Majoritatea nu isi mai aminteste cum era la serviciu, prin urmare, nici urma de intelegere pentru stresul tinerilor de azi. Ca pe vremea lor era mai greu; da, poate, dar fiecare generatie isi simte altfel povara, oricare ar fi aia, si comparatiile nu supravietuiesc aici.

In fine...trebuie sa recunosc ca uneori e si amuzant cu vecinii mei. Sunt amuzante discutiile purtate pe palier, in care rugamintile gen “imprumuta-mi si mie putin zahar, ca nu-mi ajunge la chec” se impletesc cu “ai vazut tu ce-a mai facut scarba aia de eva in serial...nu imi vine sa cred” sau cu “al naibii basescu, ce le-a zis-o la rusi!”. Ritmurile lor zilnice sunt imperturbabile, prin urmare sunt absurda cand imi doresc sau chiar incerc sa dorm intr-o sambata sau duminica dupa-amiaza. Nuuu, aia e ora lor favorita de ascultat cea mai abjecta muzica sau de bocanit in vreun colt al casei, care are un ecou perfect la mine in dormitor. Iar diminetile de weekend sunt inubliabile, ca sa zic asa, pentru ca atunci ei debordeaza de energie si vitalitate: pot sa aflu clar ce or sa gateasca in zilele urmatoare, ce au mai facut rudele si de ce mamaie nu stie ca tataie are un cec de 25 de milioane – pe asta am aflat-o azi dimineata, la trezire, de la familia suciu, din apartamentul de dedesubt. Poate ca tataie o fi vrut sa fuga in lume cu vreo baba mai proaspata, ce stiu eu? Nu m-am lamurit, chiar daca discutia despre secretele care apar intr-un cuplu vechi de 50 ani s-a prelungit pana mi-am terminat eu si a doua cafea, adica mai bine de 2 ore. Imi venea sa ma duc la usa lor si sa le propun sa facem un scenariu de telenovela pe tema asta. Dupa ce si-au tocat rudele marunt-marunt, doamna a emis pe un ton ascutit (e o soprana ratata): “toniii, azi tre’ sa repari scaunu’ lu alina, ca vine la masa”. Si a inceput o vesela bocaneala, made in toni, care, apropo, s-a trezit de pe la 6.00 azi (duminica) si a tinut sa dea de veste tuturor, cascand ca un hipopotam.

Daca familia de dedesubt ma delecteaza cu discutii de cuplu, burlacul hibernal de deasupra ma incanta cu dialoguri matinale purtate cu sonorul la maxim. Il apuca in weekend, dimineata – o fi mai ieftin de la romtelecom, nu stiu – sa isi sune toate rudele/prietenii/cunostintele si sa le faca un update al starii lui de sanatate. E ipohondru si cam ciufut, altfel nu-mi explic de ce nu ii lasa si pe oamenii aia sa vorbeasca. “Discutiile” lui se deruleaza cam asa: “Alo, Cristinica, ce mai faci draga...eu mai bine, am fost racit fo saptamana, cred ca ti-ai dat seama ca nu v-am sunat de multa vreme..daaaaa, o raceala din aia cu complicatii, de-am chemat salvarea de 3 ori in 2 zile, am crezut ca mor, da’ uite, mi-a dat Dumnezeu zile si m-am facut bine....voi sunteti bine, da?...bine draga, pa, va mai sun eu”.

Tot cu monologul telefonat ma distreaza si vecina Melania. Ea e doamna, cand o vezi, o cata cand o auzi. Victima ei preferata e sor’sa, care sta in alt oras, slava Domnului. Conversatiile melaniei se desfasoara in crescendo, incepe politicos si termina urland sau plangand, in functie de cat de dispusa e sora sa ii reziste. Ca melania vorbeste la telefon despre orice, de la stirile din ziare pana la sentimentele pe care le are pentru mircea radu si amintirile de tinerete pe care i le-a trezit mantoul aleia de la scara c – “se poarta iar astea, draga”.

In aceste conditii, imi vine sa pun afise cu “pastrati dracului linistea”, dar sunt sigura ca e un demers inutil – ei nu si-au schimbat ochelarii de ani buni si oricum, nu le mai pasa ce scrie pe pereti. N-am nici o solutie, in afara celei zen: tre’ sa astept cu rabdare sa le scada rezistenta, sa li se subtieze vocile si sa nu le mai pese atat de mult de ceea ce se intampla in afara caselor lor. Pentru asta ar trebui sa fiu cel putin nemuritoare.:(